“Domesticirea” focului s-a petrecut cu cca şase sute de mii de ani în urmă, şi a marcat despărţirea definitivă a paleantroposului de predecesorii lui războinici. De atunci focul a rămas un zeu temut şi ambivalent ,venerat sub forma focului şi a luminii soarelui ,a focului vetrei casei sau a focului intern izvorât din adâncul fiinţei umane. Este opus apei fiind întruchiparea principiului masculin.
Multe din superstiţiile, credinţele şi obiceiurile despre foc scot în evidenţă câteva relicte etnografice şi reminiscenţe folclorice de cult al soarelui. În mitologia română focul este conceput în trei moduri: ca stihie cosmică, ca putere sacră, ca făptură mitică. În ipostaza lui stihială focul a devenit un bun comun celor două divinităţii cosmocratice ( Fârtatul şi Nefârtatul), care a fost transmis prin iniţiere oamenilor ca foc ceresc şi pământesc.
Odata cu echinocţiul de toamnă, spartul stânelor şi încheierea unui an agricol evenimentul era sărbătorit prin intermediul ultimului foc din an. Atunci se aprindea aşa numitul foc de la “Sumedru” evenimentul fiind sărbătorit de Sf. Dumitru( 26 octombrie). Prezenţa acestui obicei precum şi a altora consacrate Sfântului Dumitru este atestată în nordul Olteniei, judeţele Vîlcea şi parţial în Dâmboviţa, la nivel restrâns în Bucovina şi Banat şi în judeţul Argeş cu precădere în Muscel.
Asemenea altor focuri de peste an, şi focul aprins de Sumedru este un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic asemănător Revelionului. Focul lui Sumedru este un obicei cu arie de răspândire insulară, în judeţul Argeş. Din cele trei macrozone etno- folclorice ale judeţului- vatra etno-folclorică a Argeşului, a Muscelului şi zona de câmpie- obiceiul se practică numai în Muscel şi în microzone de interferenţă ale acestuia cu celelalte vetre.
Începutul acestui sezon marcat de spargerea stânilor, coborârea la câmp a ciobanilor în cadrul transhumanţei, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor făcea în trecut ca Sfântul Dumitru să fie considerat patronul şi ocrotitorul tuturor ciobanilor. Drept urmare păstorii i-au suprapus Anul Nou pastoral Sumedrului, anul pastoral fiind împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă, între 25 octombrie şi 23 aprilie (Sf. Gheorghe), cu mijloc al timpului la Sâmpetru de iarnă (16 ianuarie), şi o vară sterilă, între 23 aprilie şi 25 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie (Sf. Ilie).
În dupã amiaza zilei de 25 octombrie cetele de copii însotite de câte 2-3 feciori, merg în pãdure, aleg pomul care va fi incinerat, îl doboarã, îl curãtã de crengi şi îl aduc pe locul unde se va aprinde rugul funerar. Trupul neînsufletit al zeului (butucul sau trunchiul copacului), numit par, fixat în pozitie verticalã si îmbrãcat cu cetinã verde, se numeste Focul lui Sâmedru. Înãltimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat. O altã tehnicã de amenajare a rugului este capra construitã din trei lemne lungi, adunate la vârf si prinse cu stinghii, îmbrãcatã asemenea parului în hainã de sãrbãtoare din cetinã de brad. La lãsarea serii, în liniste si cuprinsi de emotii, copiii aprind Focul. Când rugul începe sã lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigãte de bucurie, adresând invitatia la cea mai mare sãrbãtoare a anului: „Hai la Focul lui Sâmedru!” În jurul rugurilor se adunã, pe vecinãtãti, copii, tineri, maturi si bãtrâni. Toatã suflarea satului participã la taina renasterii zeului prin ritul funerar de incinerare. Femeile împart, ca la o înmormântare obisnuitã, covrigi, fructe si bãuturã. În timp ce trupul divin este mistuit de flãcãri, cei prezenti beau, mãnâncã, glumesc, cântã si joacã. La plecare, participantii iau cenusã, cãrbuni aprinsi si alte resturi ale rugului funerar pentru a fertiliza grãdinile si livezile.
Sumedru, personaj al Panteonului românesc, este incinerat simbolic la Focul lui Sumedru, patron al iernii pastorale, care a preluat numele si data de celebrare a Sfântului Mare Mucenic Dumitru de la Tesalonic, la data de 26 octombrie din calendarul ortodox.
În sensul suprapunerii obiceiului obiceiului popular Sfântului Mare Mucenic Dimitrie pledează şi etimologia cuvântului Sumedru sau Sâmedru – Su¢ Medru - Sân Medru – Sân Dumitru – Sfântul Dumitru.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, înzestrat cu darul savârşirii minunilor, este foarte popular în rândul credincioşilor. Este Sfânt militar şi protector al armatelor, ca şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Moaştele sale se află la Tesalonic, oraş al cărui ocrotitor este. Sărbatoarea Sf. Dimitrie marchează sfarşitul verii pastorale, fiind numită în popor Sâmedru şi Ziua Soroacelor. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se bucură de o evlavie specială în rândul credincioşilor, sărbătoarea sa fiind una dintre cele mai mari sărbatori din spaţiul Răsăritului creştin.
Obiceiul popular „Focul lui Sumedru” este reprezentat în afara zonei Muscel insular în Oltenia, în nordul judeţului Vâlcea şi în estul Dâmboviţei prezentând particularităţi locale în fiecare zonă de manifestare.
Acest post este rezumatul unei lucrari prezentate de Dionis la faza nationala a concursului Cultura si Civilizatie romaneasca. daca v-am trezit interesul despre acest subiect va stau la dispozitie cu orice fel de informatii.
pana la postul urmator v-am pupat!
Postări
Comentarii
